Totul a pornit de la o întrebare pe care am primit-o la primul curs de dezvoltare personală la care participam în urmă cu nouă ani:

       Am simţit atunci întrebarea cum mă răscoleşte pe toate părţile şi trebuie să recunosc că nu mi-a dat pace multă vreme. Răspunsul nu a venit uşor şi am pus multă presiune pe mine în dorinţa de a-l găsi mai repede. Dar cu cât mă apropiam mai mult de întrebare, cu atât ea refuza să-mi ofere răspunsul mult aşteptat. În multe nopţi nu am putut să adorm întrebându-mă care este misiunea mea personală. Oare eu am una?

       Au fost chiar vremuri când am renunţat şi m-am împăcat cu ideea că poate eu fac parte dintre acei oameni care n-au nicio misiune, ci trăiesc, pur şi simplu, bucurându-se de clipa prezentă. Dar n-a fost aşa! Atunci când mă relaxam şi nu mai căutam răspunsuri, în interiorul meu, liniştea începea să vorbească şi să-mi creeze emoţii doar la simple vizualizări – oare cum ar fi dacă? Oare eu aş putea? Şi numai cât îmi imaginam că deja sunt acolo, inima îmi bătea mai tare şi îmi confirma că poate ar trebui să-mi dau o şansă şi să încerc.

       Privind către acea perioadă, îmi dau seama că a contat cel mai mult să cred în mine şi să o fac atât de tare, încât în exterior, în ochii oamenilor care făceau pe atunci parte din viaţa mea, să par o ciudată. Bine, chiar şi puţin nebună şi inconştientă.

       Încă din primii ani în care am învăţat să scriu şi să vorbesc bine, am înregistrat pe casete audio piese de teatru inventate de mine. Îmi schimbam vocea în funcţie de personaj şi îmi plăcea tare mult să mă joc făcând asta. Apoi a urmat o perioadă în care m-am înregistrat cântând piesele Mădălinei Manole. Nu te grăbi să râzi, te rog! Am fost o mare fană şi nu am ratat niciun concert al ei la mare. În clasele primare, am început să îndrăgesc scrisul şi am compus poezii, poveşti, ba chiar şi un roman. Şi ce mândrie pe mine şi pe ai mei atunci când scrierile îmi apăreau în revista şcolii şi eram afişată la panou!

       În anii care au urmat, m-am îndepărtat de scris şi am îmbrăţişat partea practică, tehnică a vieţii numită, pe scurt, matematică-informatică. Mi-a plăcut concurenţa şi mi-am dorit să fiu mereu printre cei mai buni. Aşa că am fost.

       A urmat facultatea pe care am ales-o cu raţiunea, şi nu cu inima. Nu a fost nici prima şi nici ultima dată când am făcut aşa alegerile. Inima îmi striga disperată să urmez Jurnalismul sau orice altă specializare din zona de comunicare. Nu am ascultat-o şi mi-a plăcut mai mult cum sună în mintea mea „Inginer”. Aşa că am devenit unul. Chiar unul foarte bun.

       În anii facultăţii, atunci când mă prezentam „Monica Mihai„, adăugam fără ca măcar să mă întrebe cineva: „O să mai auzi numele ăsta! Eu o să scriu multe cărţi!” Cred că intuieşti reacţiile. Majoritatea erau din categoria „Bine, pa!” urmate de un râs ironic şi plin de neîncredere.

       Nu ştiu să-mi explic nici acum cum de nu mă afecta asta, pentru că nu am excelat de la început în încrederea în sine. Pur şi simplu, nu mă atingea nimic, iar în interiorul meu simţeam că aşa va fi. Că undeva în faţa mea se va deschide o cale pe care eu voi păşi graţioasă. Nu m-am înşelat. După ce am cunoscut procesele tehnologice ale ingineriei şi le-am simţit mai bine de cinci ani, m-am oprit într-o zi şi mi-am întrebat inima: „Hei, tu chiar asta îţi doreşti?” Iar eu i-am simţit răspunsul.

       Din acea zi, a început procesul meu conştient de dezvoltare personală. Pentru că, subconştient, m-am dezvoltat cel mai probabil din prima mea zi de viaţă. Am îmbrăţişat psihologia, tehnicile de coaching, programarea neuro-lingvistică, tehnici spirituale, meditaţii, EFT, Theta Healing, tainele feminităţii şi ale seducţiei. Nu am ratat niciun curs sau program de dezvoltare personală, emoţională şi spirituală pe care inima mea a simţit nevoia să îl facă. Şi au fost multe.

       Acum, când privesc la toate aceste denumiri, nu mai simt nevoia nici să le scot în faţă şi nici măcar nu mai cred că ele mă definesc. Însă fiecare a adus câte o parte care lipsea pe care am luat-o şi am adăugat-o acolo unde ea mi s-a potrivit cel mai bine. Apoi am luat din toate aceste informaţii cunoaşterea şi adevărul meu care m-au ajutat să îmi creez un stil autentic.

       În cele din urmă, viaţa mi-a demonstrat că, mai devreme sau mai târziu, orice om se întoarce acasă în inima lui. Şi eu m-am întors acasă, în inima mea, unde mi-am găsit misiunea de a scrie cărţi de dezvoltare personală pentru femei. Nu le ştiu nici eu pe toate şi crede-mă că nici nu mi-aş dori asta. Scrierile care îmi poartă semnătura nu sunt manuale, ci prezintă un punct de vedere, punctul meu de vedere, experienţa mea din care tu să alegi doar ce este potrivit şi simţi că te ajută.

       Atunci când am vrut să ştiu şi am căutat răspunsul în minte, nu l-am găsit. Pentru că mă ducea de fiecare dată pe o pistă falsă către ceea ce învăţasem deja, către zona mea de confort. Atunci când mi-am privit însă răspunsul în inimă, am plâns de fericire. Pentru că el nu plecase niciodată de acolo. El a rămas în inima mea încă de când eu eram copilă şi mi-a tot trimis semne care să-mi indice care este calea mea. Eu nu le-am văzut şi dacă am făcut-o, nu am ştiut să le traduc. Nu îmi cunoşteam inima deloc, nu mă cunoşteam nici măcar pe mine bine, cum să înţeleg eu ce vorbeşte ea acolo?

       Ştiind cum a fost toată această călătorie şi tot ce a conţinut ea, nu aş schimba nimic din felul în care s-au întâmplat lucrurile în viaţa mea. Nimic, nimic! Toate câte au fost exact în forma în care au avut ele loc m-au făcut pe mine să devin ceea ce sunt azi – o femeie care îşi ştie simplitatea şi care şi-a găsit misiunea. Pentru că nu am avut-o de la început, am căutat-o, am dorit-o mult, am plâns-o şi am aşteptat-o, iar acum, că o am şi e aici, o preţuiesc la adevărata ei valoare şi mă bucur că o trăiesc. O simt a mea şi mă simt a ei.